Spatiul Mioritic ARA 41

Scurtă descriere a sesiunii

​

Această sesiune este despre motivele și diversele circumstanțe care au făcut ca mulți românii să

trăiască în străinătate, precum și modul în care simt ei, în exil, despre țara lor de origine, și despre

cultura română și limbă.

​

Refugiul este o sfîșiere a eului profund … exilatul … trebuie să supraviețuiască vicisitudinilor

desprinderii, ale traiului printre străini, … să își folosescă răbdarea și înțelepciunea ca să se adapteze

conviețuirii cu alte etnii, într-un mediu cu alte obiceiuri, tradiții și exigențe. (Ileana Costea, despre

romanul Veneticii de Ion Lazu).

​

Sesiunea este concepută pentru a fi interactivă, astfel încât publicul este invitat să participe la discuție,

având posibilitatea de a pune întrebări și a răspunde la întrebări despre exil, de a face comentarii.

Sesiunea nu intenționeaza în nici un fel să aibă un aspect politic, ci se referă la aspectele psihologice și

de suflet ale exilatului. Accentul va fi pus pe ceea ce românii stabiliți în străinătate gândesc despre

emigrarea lor, scoțând în evidentă motivele care i-au condus să părăsească țara în care s-au născut,

fazele prin care au trecut, și ce părere au despre țara lor de origine, despre români, limba și cultura

română și, în genere, despre tot ce este românesc sau legat de România. Pe de o parte cei care au

emigrat vor încerca să dezvăluie, din perspectiva lor, complexitatea procesului de emigrare; pe de altă

parte, cei care au rămas în România vor putea articula modul în care îi percep ei pe cei care trăiesc în

afara țării.

​

În prezent, există mulți români care au ales să trăiască permanent în străinătate. Unii au fugit din țară

în vremuri grele comuniste, în timp ce alții au venit în lumea occidentală, după 1989. Există diferențe

radicale între aceste două categorii distincte: primul grup e acela pe care presiunea politică-ideologică

a comunismului l-a determinat să plece în exil, asumându-și riscul de a nu putea să se întoarcă

niciodată spre a-și revedea locurile natale și oamenii dragi; al doilea grup, cel de după Decembrie

1989, a plecat din țară în mod "voluntar" știind că ar putea să se întoarcă acolo în orice moment.

Spațiul Mioritic este o noțiune introdusă de marele nostru poet și filosof Lucian Blaga pentru a defini

succint și expresiv spiritul național românesc. Gânditorul și poetul s-a întrebat ce-i definește pe

români ca națiune, ce-i singularizează printre popoarele limitrofe, ce-i diferențiază de vecini, dar și de

apusul European pragmatic și liberal, de răsăritul slav și fatalist. (Ion Lazu)

​

Exilatul român traiește toată viața, conștient, sau subconștient în “Spațiul Mioritic”.

​

-----------

 

Ileana Costea, Los Angeles, USA

​

Prezentarea începe prin a explica diferenţa dintre noţiunile “exil” şi “emigrare”, pe care alţii de fapt, le

înţeleg mai bine decât autoarea. Într-o extremă simplificare “exilul” este impus şi “emigrea” voluntară.

De fapt totul este mult mai complex. Sunt prezentate observaţii din numeroase discuţii cu oameni

plecaţi din România prin toate colţurile globului, pe care autoarea i-a întâlnit şi despre mulţi a scris în

articolele publicate de-a lungul anilor. Se face apoi o încercare de definire a Spaţiului Mioritic al

românului din exil. Urmează explicarea misiunii auto-impuse a autoarei de a descoperi prezenţele

româneşti-surpriză în străinătate. Cei plecaţi suntem de multe feluri – și iată câteva aspecte: unii îşi

neagă ţara de unde se trag, unii îşi exprimă indiferenţa totală faţă de ea, alţii s-au implicat direct în

România de după ’89, şi unii, cum este cazul autoarei, facem ce ne este cu puţină pentru a ne aduce

contribuţia la punerea în evidenţă a ceea ce are România şi cultura şi ştiinţa română frumos. Unii trăim

sufletește toată viaţă într-o singură lume, tot cea de acasă, chiar dacă plecaţi de mult, sau doar în ţara

de adopţie – sau cel puţin asa vor sa creadă; alţii trăiesc între două lumi cu gândul mereu la ţară şi

incapabili de se simţi acasă pe tărâmuri străine, şi unii în două lumi, adaptaţi ţarii în care trăiesc, dar cu

mândria pentru ţara de unde au venit, şi alţii care, după ani de exil, se întorc să trăiască în România …

Ce apare cert din observaţiile autoarei este că oriunde ne plasăm pe acest spectru de atitudine şi

simţiri: de dor şi de nostalgie pentru ţară, sau lipsa acestor sentimente, noi toţi românii stabiliţi în

străinătate, fără excepţie, că suntem sau nu conştienţi despre aceasta, purtăm cu noi, oriunde am fi pe

lume, Spaţiul Mioritic. 

​

 

​

Ion Lazu, Bucuresti, Romania

​

​

​

Forma scurta a prezentarii lui Ion Lazu pentru sesiunea "Spatiul Mioritic" la ARA41, Sinaia, 2-5 August 2017.

​

Spațiul mioritic: Noțiune introdusă de marele nostru poet și filosof Lucian Blaga pentru a defini succint și expresiv spiritul național românesc. Gânditorul și poetul s-a întrebat ce-i definește pe români ca națiune, ce-i singularizează printre popoarele limitrofe, ce-i diferențiază de vecini, dar și  de apusul European pragmatic și liberal, de răsăritul slav și fatalist. Populațiile din vecinătate au venit aici la un moment dat al istoriei, s-au mișcat de colo-colo până să-și găsească un vad: ungurii, bulgarii, slavii, turcii, alte națiuni. Or românii ca atare nu au venit de nicăieri, ei sunt ai acestor locuri și locurile sunt ale lor; ei s-ar defini deci prin statornicie, prin stabilitatea într-un spațiu liber ales, de la Nistru pîn-la Tisa, precum s-a spus.  Acest specific al românilor face ca  desprinderea de plaiurile natale și cu atât mai mult exilul să producă o trumă extreme de dureroasă, răni de nevindecat și o nostalgie fără leac.
Se disting pe parcursul secolului XX mai multe aspect și etape: în anii 20-30, deci după Unire, în condițiile unor libertăți pentru prima data castigate, mulți țărani ardeleni au emigrat în State, din motive strict economice: Aurul și ardelenii. Nu e vorba deci de exil. A urmat către sfârșitul războiului refugiul basarabenilor și bucovinenilor, la ordinal lui Antonescu și conform listelor aprobate, în scopul protejării ceelor amenințați de iminenta venire a sovieticilor: un exil în propria țară, cu traumele sufletești aferente. Personal, am ales să scriu romanul familiei mele de refugiați, de exilați în propria țară: Veneticii, roman ajuns la a patra ediție. Roman pe care n-am fost sfătuit să-l lansez și dincolo de Prut, vremurile fiind nesigure. 

Odată cu încheierea războiului s-a sfârșit o altă formă de exil: al mulțimii de tineri plecați la studii, al reprezentanților unor firme, al diplomaților regimului Antonescu. Toți aceștia au refuzat să revină în țară, știind bine ce-i așteaptă. Un autoexil.

Puțini au reușit să se mai expatrieze după 1945, Cortina de fier politico-ideologică a căzut implacabil, pentru încă 45 de ani, separând lumea în două lagăre inamice. În cazul României efectele Cortinei au fost parcă mai dure ca oriunde. Să nu mai știm unii de alții, de familiile rămase de izbeliște, de rude și prieteni. 

O subliniere specială: creatori români de talie mondială precum Brâncuși, Enescu, Celibidache, Perlea, Eliade, Apostu au refuzat să revină în țară, la oricâte insistențe, regimul comunist repugnându-le organic. Se știe ce și cât a pierdut din asta națiunea română.  E cazul să ne gândim o clipă la marele noroc al culturii noastre că la momentul încheierii războiului, destui scriitori de primă linie precum Ionescu, Eliade, Cioran și alții se aflau în Vest; știind prea bine că toți cei numiți mai sus, în eventualitatea că s-ar fi aflat în țară, ar fi nimerit în pușcării, în malaxorul  detenției comuniste. 

La noi în perioada comunistă a funcționat implacabil, după model sovietic, exilul persoanelor indezirabile, dar mai ales încarcerarea ”dușmanilor orânduirii de stat”, trimiterea la canal, precum și deportarea în Bărăgan a unor comunități întregi. (Mă întreb sincer, în premieră, dacă nu cumva și rezistența armată din Munți nu s-ar cuveni să fie considerată tot o formă de exil interior.)

 Se disting două etape ale exilului postbelic: perioada 1945-1949, când  prea puțini români, împinși de disperare, au reușit să forțeze granite, ajungând la libertate; este și perioada când s-au exilat 50 de scriitori; a urmat perioada 1975-1989 când au scăpat de sub teroarea comunistă alți 200 scriitori. Un calcul simplu arată că aproape 15% din numărul de scriitori în viață la momentul respectiv se aflau în exil, o cifră mult superioară oricărei alte țări.

Un prim paradox ar fi chiar acesta: niște scriitori români, prin definiție legați ombilical de practica limbii române și legați deasemenea cu infinite fire sufletești de locurile natale au fost nevoiți să se expatrieze, riscând totul, în speranța de a obține măcar libertatea de gândire și condițiile unei minime democrații. Să nu-i uităm pe conaționalii nostri dintre Prut și Nistru, rămași în afara granițelor naționale, exilați de nevoie în măreața Uniune, iar cei mai destoinici dintre ei, învățători, preoți, negustori etc, au luat imediat drumul Siberiei, acel terifiant Pahod na Sibir, de unde nu s-au mai întors niciodată.

Cum au reacționat scriitorii ajunși în exil? Unii au continuat să scrie în limba română, desigur fără speranța de a fi publicați în țară: Paul Goma, Ion Caraion, Ion Negoițescu, Bujor Nedelcovici; alții au învățat, cu greu, în mulți ani de străduințe, să scrie în limba țării de adopțiune: Emil Cioran, Petru Dumitriu, Petru Popescu, George Astaloș, Ilie Constantin. O a treia categorie, precum Eliade, și-au scris textile literare în română, iar pe cele științifice în limba țării de adopțiune.  

Trebuie spus că intelecualii români din exil s-au străduit să aducă la conștiința vestului aspectele de prim rang privind identitatea culturală a românilor, simțindu-se cumva ambasadorii nostri; să intermedieze între cultura română și cea a țării gazdă; în primul rând s-a militat pentru păstrarea valorilor noastre tradiționale și totodată pentru delimitarea de subprodusele culturii socialiste. S-a avut în vedere păstrarea acurateței limbii române, în primul rând prin scrierile proprii, totdeauna impecabile stilistic. În fapt, spiritual mioritic, atașamentul pentru cultura noastră și-a găsit materializarea în nenumăratele asociații, fundații, societăți care năzuiau să-i capaciteze pe intelectualii din exil și, la o adică, să-i impună atenției generale. 

Din păcate, toate străduințele făcute din inimă și cu bunăcredință de atâția oameni valoroși nu au reușit să unească exilul românesc. Cel puțin, așa erau percepute lucrurile aici, în țară. Ni se strecura mereu șopârla: cei din exilul unguresc sunt uniți, la fel cei din exilul polonez; numai ai nostri se șfâșie ca fiarele! Textual. Ți se strîngea inima: ce au de împărțit, acolo, unde nimic nu e al lor!? De ce nu sunt uniți în dragostea lor comună pentru plaiurile natale? Este, ne dăm seama mai bine acum, în mare parte opera malefică a securității, care a dorit cu dinadins să semene Discordia între exilați; s-au folosit de mulți oameni infiltrați, inclusiv de preoțime; s-a profitat de faptul că preexistaseră mari deosebiri de opțiune politică, așa că le-a fost ușor să scormonească mai vechile învrăjbiri și animozități, să semene sămânța vrajbei pe un teren al orgoliilor inflamate. Dezinformare, manipulare, suspiciuni, presiuni, ademeniri, șantajul la persoană. Despre fiecare nou descins în străinătate se șoptea că nu este un refugiat politic adevărat, ci un om infiltrat de securitate, atenție, trebuie evitat, anihilat etc.. Ca nimeni să nu aibă încredere în nimeni. 

Cazul Vintilă Horia: În 1960 a câştigat premiul Goncourt, la concurenţă cu alţi 300 de romancieri, cu romanul Dumnezeu s-a născut în exil, scris în limba franceză - un roman-jurnal despre poetul Publius Ovidius Nasso surghiunit-relegat la Tomis şi care, tânjind după Roma, cântă frumuseţile aspre ale Daciei de adopţiune, unde şi-a sfârşit zilele. De o mare virtuozitate stilistică, romanul a fost tradus în româneşte de Ileana Cantuniari. Însă la acel moment 1960, regimul comunist a făcut toate diligenţele spre a-l defăima pe Vintilă Horia (un român din exil, un "duşman al poporului" trebuia compromis imediat, redus la tăcere...); Mihail Ralea a prezentat la Paris un dosar inflamant, ceea ce a stârnit o campanie furibundă împotriva autorului, acuzat de legionarism, nazism, antisemitism etc. Autorul, dezgustat de oribila punere în scenă, a renunţat la premiu, "din dragoste pentru Franţa şi din respect pentru Academia Goncourt".

​

http://ilazu.blogspot.com/

​

​

Prezentarea lui Ion Lazu la sesiunea "Spațiul Mioritic" de la ARA 39 Frascati, Italia, 2015

​

Prezentarea pornește de la explicarea noțiunii de Spațiu Mioritic introdusă de marele poet și filozof

Lucian Blaga în Trologia culturii, 1936. Se face apoi o scurtă trecere în revistă a exilului în istoria

omenirii, cel de 50 de ani al evreilor în Babilon, al unor renumiți cetățeni ai Greciei antice, exilați din

motive politice, deveniți uneori dușmani ai propriei cetăți punitive, semn al valorii lor personale care

însă nu fusese just apreciată. Mai încoace, ne putem referi la exilul lui Ovidiu la Tomis, la exilul lui

Dante, la cel al lui Napoleon, al lui Pușkin, al lui Bălcescu, al lui Cuza, la autoexilul lui Caragiale. Autorul

prezintă apoi situația exilului auto-impus din timpul și de la sfârșitul războiului, când toți românii aflați

la studii sau în misiune în străinătate nu au mai riscat să se întoarcă în țară, știind ce-i așteaptă; cu

totul altfel au stat lucrurile în perioada comunistă când exilul a funcționat implacabil, după model

sovietic: expulzarea persoanelor indezirabile, încarcerarea ”dușmanilor orânduirii de stat”, dar mai

ales deportarea în Bărăgan a unor comunități întregi. Este menționat Veneticii, romanul scris de autor

despre refugiul familiei lui exilați în propria țară, trimiși cu ordin de evacuare din Basarabia în Oltenia.

Se consideră că și populația din Basarabia și din nordul Bucoviei, prin alipirea acestor teritorii la URSS

au fost exilați, desprinși de națiunea căreia îi aparțin istoricește. După ce prezintă pe scurt situația

creatorilor romîni de talie mondială din exil (precum Brâncuși, Enescu, Celibidache, Perlea, Eliade,

Apostu care au refuzat să revină în țară, la oricâte insistențe, (regimul comunist repugnându-le

organic), autorul se apleacă asupra exilului scriitorilor români. Sunt prezentate cele două perioade ale

exilului postbelic: perioada 1945-1949, când s-au exilat 50 de scriitori; perioada 1975-1989 când au

scăpat de sub teroarea comunistă alți 200 scriitori. Un calcul simplu arată că aproape 15% din numărul

de scriitori în viață la momentul respectiv se aflau în exil, o cifră mult superioară oricărei alte țări.

Aceeași situație era și în alte sectoare de creație: muzicieni, actori, regizori, artiști plastici, cântăreți

aflați în mare vogă, sportivi. Este apoi prezentat modul în care au reacționat scriitorii ajunși în exil.

Unii au continuat să scrie în limba română, desigur fără speranța de a fi publicați în țară: Paul Goma,

Ion Caraion, Ion Negoițescu, Bujor Nedelcovici; alții au învățat, cu greu, în mulți ani de străduințe, să

scrie în limba țării de adopțiune: Emil Cioran, Petru Dumitriu, Petru Popescu, George Astaloș, Ilie

Constantin. Iar unii dintre ei, precum Eliade, și-au scris lucrările științifice în limba țării de adopțiune,

dar au continuat să-și scrie literatura în română, fiindu-le mai aproape de suflet. Este subliniat faptul

ca intelectualii români din exil s-au străduit să aducă la conștiința vestului aspectele de prim rang

privind identitatea culturală a românilor, simțindu-se cumva ambasadorii noștri.

​

 

Ben Todica, Melbourne, Australia

​

Aduceri aminte ale copilăriei: coline și văi și munti cu oi și stâne, voci de oameni inersectându-se cu

glasuri de animale sau ciripit de păsări. Prezentarea ideii că noi, români, trăim de mii de ani în armonie

cu pământul și a spuselor lui Lucian Blaga catre Eliade: “Cultura românească este o cultură minoră,

având ca «vârstă adoptivă» copilăria. În ziua de azi se urmăreşte tăierea acestui cordon ombilical prin

transformarea noilor generaţii în asset de bun comercial. Todică ne aminteste de balada Mioriţa în

care ciobanul nu răspunde la violenţă cu violenţă ci dă dovadă de mare maturitate şi înţelepciune

umană, de continuitate ombilicală din etern şi înspre etern. Această maturitate se vede în diaspora în

casele noastre, ale emigranţilor români. Emigranţii români au cărat spaţiul Mioritic cu ei prin limba lor,

prin mâncăruri şi muzică, prin îmbrăcăminte şi contribuţii la spaţiul noii ţări. Spaţiul Mioritic pentru

Ben Todică este în fiecare cuvânt românesc pe care, când il rosteste, se simte ocrotit, este legătura

dintre cer şi pământ. E un cântec de leagăn, o adiere de vânt, o mireasmă de floare şi un dor. Încheieprin a spune că dacă nu ar fi fost limba română ar fi murit de mult în exil.

Realizează numeroase filme, printre care „Drumul nostru” despre exploatarea uraniului în Banat,

România în perioada comunismului, apreciat şi studiat într-o Universitate de film din America.

-----------